Despre
ARMENOPOLIS

În Gherla, primii armeni s-au stabilit în 1682, mai întâi în satul românesc din jurul cetăţii, aşezare numită Gherla până în secolul al XVIII-lea, iar după aceea Candia. Armenii au obţinut dreptul de a arenda domeniul Gherlei în anul 1696, fapt confirmat de porunca împăratului Leopold I dată tezaurarului Ştefan Apor în 20 august 1696. Trei ani mai târziu, principele Mihai Apafi al II-lea le-a dat armenilor dreptul de a-şi alege jude propriu. Bazele oraşului armean s-au pus prin diploma emisă de împăratul Leopold I la 15 mai 1700, care acorda armenilor libertăţi cuprinse în diploma dată unor bulgari aşezaţi în Vinţul de Jos, ei obţinând astfel dreptul de a-şi cumpăra terenuri în oraş, fânaţe, etc. După ce au ajuns în posesia diplomei, armenii au cumpărat de la Tezaurariat, cu 25.000 de florini (12.000 de florini remain, dupa dr.N. Sabău) şesul înalt spre sud de cetate, pe care şi-au clădit oraşul.

Întemeiat în anul 1700, oraşul armean (Armeanopolis) a fost clădit după proiectul arhitectului Alexis (Alexa), adus de la Roma, fiind singurul oras din Imperiul Habsburgic construit dupa un plan prestabilit. Planul oraşului ar putea fi şi de origine vieneză, după părerea istoricului Nicolae Sabău. Aşezarea Gherla (Candia), lângă care s-a ridicat oraşul armenesc, a continuat să existe, păstrându-şi identitatea până în anul 1753. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Candia a devenit un cartier al oraşului armean, integrat acestuia din punct de vedere administrativ şi condus de locuitorii săi români, prin dregătorii aleşi din mijlocul lor şi confirmaţi de autorităţile orăşeneşti.

Noul oraş de pe Someşul Mic, numit Armeanopolis, a fost clădit treptat, de-a lungul unei jumătăţi de veac, devenind primul oraş armean din Transilvania. Urbea a fost trasata astfel: în mijloc o piaţă dreptunghiulară în care intrau dinspre nord şi sud câte trei străzi perpendiculare pe piaţă şi paralele între ele; străzile au fost legate între ele prin altele în bretea, tot paralele între ele şi perpendiculare pe străzile principale. Spaţiile dintre străzi, după ce au fost repartizate locurile pentru sediul Episcopiei şi biserică, clădirile administrative, şcoli, dispensar uman şi veterinar, pentru târgul de vite, au fost împărţite în parcele mici (câte 10 metri lăţime) şi parcele mari (câte 20 metri lăţime). Parcelele au fost cupărate de cetăţeni, o parcelă mare costând 100 florini de argint, plătibili în rate. Fiecare familie a fost înzestrată cu loc de casă, cu grădină şi cu parcele în afara oraşului, aşa-zisul pământ pentru mălai. Dezvoltarea oraşului a fost impulsionată de achiziţionarea, în vremea Mariei Tereza, a noi terenuri pentru care s-au plătit 25.000 florini.

Festivităţile legate de punerea pietrei de temelie s-au desfăşurat în prezenţa episcopului O.Verzerescu şi a multor invitaţi veniţi din Bistriţa, Frumoasa, Gheorgheni şi din alte localităţi. Edificarea oraşului s-a realizat relativ rapid, la 1 august 1700 episcopul inaugura Societatea tăbăcarilor din localitate. Primele clădiri au fost ridicate în partea estică (unde se află Biserica Solomon), în jurul pieţei central şi pe laturile celor patru străzi principale paralele.

Clădirile construite în primele trei decenii ale secolului al XVIII-lea aveau pereţii făcuţi dintr-un schelet de lemn, ale cărui goluri erau umplute cu împletituri de nuiele sau şipci tencuite cu lut. Armenii au ridicat o biserică de lemn înainte de întemeierea oraşului. Treptat, pe măsură ce s-au construit case de piatră, oraşul armean şi-a schimbat înfăţişarea, câştigând în armonie şi bogăţie. În acelaşi timp cu ridicarea oraşului au fost botezate străzile dinspre vest spre est: Strada Apelor, Strada de Mijloc, Strada a Treia. Deoarece terenul coboară lin dinspre sud spre nord, jumătatea sudica a oraşului a fost denumită Oraşul de Sus, iar jumătatea nordică Oraşul de Jos.

Încă din secolul al XVIII-lea noul oraş a căpătat un aspect semiaglomerat, predominând casele – parter cu magazin, acareturi gospodăreşti şi curţi spaţioase, înconjurate adesea cu gard de zid. Clădiri cu etaj erau în centrul oraşului.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului următor, s-au dezvoltat, pe lângă Candia, alte patru cartiere: Şirul de maiori (Măieriştea) – marginea estică a oraşului, Cocoşeni (Kakasvaros) spre sud-est, Şirul ţiganilor în partea nord-vestică şi 13 oraşe – zona sud-vestică.

În anul 1788 în Gherla funcţiona o farmacie, cladirea pastrandu-si intrebuintarea initiala pana in zilele noastre. Despre existenţa unui medic şi a unui chirurg avem informaţii din 1750, iar în anul 1775 aflăm că medical era plătit cu 200 florini, 200 mierţe de grâu şi 24 care de lemne pe an. S-au ocupat de extragerea dinţilor bolnavi, în lipsa unui medic stomatolog, frizerii mai îndrăzneţi şi mai îndemânatici. Oficiul poştal a fost deschis în 24 ianuarie 1793 într-o clădire construită în acest scop în 1791.

Începând cu anul 1800 oraşul trece printr-un process de modernizare. Se pavează trotuarele şi se regularizează cursul Someşului Mic. În anul 1811, pentru evitarea inundaţilor, s-a amenajat Canalul Morii, iar în 1812 Moara de Sus. Încă din anul 1801 a fost pietruită piaţa centrală a oraşului pe cele patru laturi ale sale. În anul 1805, când s-au achiziţionat trei pompe împotriva incendiilor, erau menţionate 13 străzi. Imobilele şcolare au fost construite la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, iar azilul de bătrâni în 1800. În aceeaşi perioadă a fost ridicată clădirea Primăriei, din piatră, cu parter şi etaj.

În a doua jumătate a secolului XIX au luat fiinţă Orfelinatul armean de băieţi (1880) şi Orfelinatul armean de fete, întemeiatorul acestei instituţii de binefacere fiind Teodor Kovrig, care a donat în acest scop 60.000 de florini.

În anul 1864 a fost amenajat parcul de odihnă şi distacţie al oraşului, pe insula cuprinsă între canal (braţul dinspre oraş al Someşului, regularizat în 1811) şi Someşul Mic, denumit Micul Schonbunn, datorită asemănării cu faimosul parc din Viena.

Extinderea oraşului spre cetate a dus în anul 1841 la secarea şi acoperirea şanţurilor din jurul cetăţii, precum şi la amenajare unor locuri de promenadă, frecventate de către orăşeni. Şoseaua Cluj – Dej, care trecea pe malul stâng al Someşului Mic, a fost deviată prin oraş în anul 1838. La 15 septembrie 1881 a fost inaugurată linia ferată care trecea prin Gherla şi asigura legătura acesteia atât cu oraşele Dej şi Cluj, cât şi cu restul ţării.

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, deşi armenii din Gherla se bucurau de o mare prosperitate economică, gospodărirea oraşului lăsa mult de dorit. Străzile periferice erau desfundate, cele principale şi piaţa centrală erau pavate cu piatră de râu. Lipseau canalizarea şi o reţea de apă potabilă, iar electrificarea oraşului s-a început târziu, abia în anul 1910.

Preocupările pentru modernizarea oraşului s-a intensificat la începutul secolului al XX-lea când, întocmindu-se un studiu în acest scop, s-a propus: construirea unui nou local pentru Primărie, canalizarea şi electrificarea oraşului, modernizarea şi sporirea capacităţii abatorului, pavarea străzilor, înfiinţarea unei bănci comunale, construirea unei fabrici de gheaţă. Electrificarea oraşului a început în 1910, iar Fabrica de gheaţă a fost construită în 1912. Celelalte proiecte au fost amânate an de an, devenind irealizabile din cauza dezlănţuirii Primului Război Mondial. Oraşul întemeiat de armeni a fost numit iniţial Oppidum Armenum (Oraşul armean) sau Armenopolis. După mai multe discuţii cu reprezentanţii autorităţilor, noua aşezare s-a numit Szamos-Uj-Var-Varos (Oraşul de la Cetatea Nouă de pe Someş). Din anul 1726, intrând în rândul oraşelor libere privilegiate, aşezarea întemeiată de armeni se va numi Liberum Oppidum Armenopolitanum sau pe scurt Armenopolis. În 1786 denumirea oraşului s-a modificat în Liberae Regiaeque Civitatis Armenopolis (Oraşul liber regal Armenopolis), conform diplomei acordate oraşului de împăratul Iosif al II-lea în acest an. Denumirea Armenopolis a fost folosită până în anul 1854, când s-a revenit la cea veche, Gherla. În perioada regimului dualist austro-ungar (1867-1918) s-a folosit denumirea maghiară Szamosujvar, iar după 1918 s-a revenit la denumirea Gherla.

La 10 octombrie 1726, în urma acţiunii misionarului Minas de Braun pe lângă Carol al VI-lea, armenii catolici din Gherla au obţinut Diploma în 11 puncte, care stipula dreptul acestora de a locui mai departe în Gherla şi de a dezvolta oraşul, de a stăpâni grădini, izlazuri şi mirişti în apropiere, de a folosi lemne din pădure pentru construcţii. De asemenea, prin diploma menţionată, li se acorda libertatea comerţului, dreptul de a se adăposti în cetate în caz de pericol, dreptul de a construi mori, măcelării şi cârciumi, dreptul de a ţine în fiecare joi din săptămână târg local şi târg de ţară în zilele de 5 februarie, 25 iulie şi 4 noiembrie, dreptul de a avea proprii lor preoţi şi scutiri de taxe şi dări pe trei ani pentru a-i ajuta să-şi construiască case. Scos de sub juristicţia nobiliară, oraşul a obţinut dreptul de a alege un magistrate, un jude, un notar şi 12 juraţi. Diploma mai prevedea obligaţia familiilor de a plăti un impozit anual de 10 florini renani, dar şi degrevarea cetăţenilor de sarcina aprovizionării soldaţilor cantonaţi în vecinătate sau de participare la corvezile militare. În anii următori, Maria Tereza, Iosif al II-lea şi Leopold al II-lea au confirmat şi lărgit privilegiile acordate armenilor de Carol al VI-lea.

Cei dintâi doi deputaţi ai Gherlei sunt menţionaţi în Dieta din Cluj la 12 decembrie 1790. Ca oraş liber regesc, Gherla nu era sub juristicţia comitatului şi primea ordinele de la Guberniu. Pentru fidelitate faţă de Curtea de la Viena şi pentru încurajarea comerţului public, Gherlei i s-a acordat dreptul de loc taxal în anul 1791.

Dieta Transilvaniei a acordat Gherlei în anul 1838 dreptul de jus gladis, acceptând şi emblema oraşului (vulturul bicefal).

Dobândirea diplomelor privilegiale a necesitat multe intervenţii din partea conducerii oraşului armenesc pe lângă Curtea de la Viena. Pentru a face faţă cheltuielilor necesare procurării diplomelor privilegiale, oraşul Armenopolis a organizat colecte sau a contractat împrumuturi de la proprii cetăţeni sau din afară. Între anii 1713-1715 oraşul a plătit episcopului Verzerescu, pentru întocmirea diplomei privilegiale pe seama armenilor stabiliţi în Gherla, 3.400 florini, folosiţi cu prilejul demersurilor pentru darurile distribuite în acest scop.

Menţinerea privilegiilor şi a drepturilor comerciale a dus la instituirea unui fond bănesc (prin contribuţia cetăţenilor) folosit pentru plata unui agent susţinător permanent al intereselor Armenopolisului în oraşele Cluj, Sibiu şi Viena. Agentul oraşului Gherla a fost plătit la începutul secolului a l XIX-lea cu 350 de florini anual.

Pentru a-şi apăra interesele comerciale, negustorii armeni din Gherla au încheiat diferite învoieli sau tovărăşii. Între acestea pot fi menţionate învoiala încheiată în 1812 între Hocik Songot şi Hocik Iakobfian pentru vânzarea de bivoli şi tovărăşia dintre Kircor Nicosi şi Ştefan Năvălici din 1781 pentru afacerea de vite de la Bârgău şi afacerea de vinuri de la Năsăud şi Rodna, încheiate pe timp de un an şi jumătate.

Participarea negustorilor gherleni la diferite târguri a generat şi numeroase neînţelegeri. Menţionăm în acest sens incidental dintre conducătorul breslei negustorilor Mardiros Kovrikian şi Grigore Kahkaian, iscat în timpul târgului ţinut în 1802 la Huedin. Incidentul a fost generat de Kahkaian care şi-a instalat două şetre în târg, una lângă alta, ocupând locul lui Mardiros Kovrikian. Găsit vinovat, Kahkaian a fost condamnat la amenda cu două ocale de lumânări şi o jumătate de vadră de vin pentru biserică şi la obligaţia de a cere scuze de la vătaful Mardiros şi de la pristavul târgului, decizie la care însă acesta nu s-a supus.

Activităţile economice desfăşurate de armenii gherleni, în condiţiile privilegiilor acordate de Curtea imperială, au asigurat prosperitatea acestora. Armenii îmbogăţiţi au devenit treptat bancherii şi donatorii Curţii imperiale. În anul 1806, oraşul Gherla s-a îmbogăţit cu pictura “Coborârea de pe Cruce” a lui Rubens, dăruită de împăratul Francisc al II-lea drept recunoştinţă pentru aportul bănesc însemnat al armenilor la vistieria statului, golită în timpul războaielor împotriva lui Napoleon.

Comerţul desfăşurat de armeni în Ţările Române şi în Europa Occidentală a contribuit la prosperitatea Transilvaniei, făcând din Gherla un centru comercial şi industrial dintre cele mai importante, după cum nota în 1930 savantul francez Frederic Macler. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a început declinul comerţului armenilor din Gherla, urmat de stagnarea şi apoi de decăderea meşteşugurilor. Fenomenul s-a datorat mai multor cauze, între care subliniem efectele revoluţiei de la 1848-1849 şi cele ale crizei economice şi politice declanşate în Imperiul Austro-Ungar.

În anul 1716, Gherla avea 130 de capi de familie, 111 gospodării armene întemeiate şi două în construcţie.

În 1848 populaţia Gherlei era de peste 4.500 locuitori, din care 2.000 de armeni de rit armenesc, 850 oameni de rit latin, 1.200 români greco-catolici şi aproximativ 250 maghiari reformaţi. În anul 1919 populaţia oraşului a crescut la 7.473 de locuitori, din care 3.285 erau români, 2.313 maghiari (inclusiv germanii şi ţiganii din oraş), 861 armeni, 1.012 evrei, un sârb şi un turc. Populaţia românească, prezentă în oraşul armenesc de la început, a sporit după 1853, devenind preponderentă la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Din statistică rezultă scăderea numerică, în mod treptat, a comunităţii armeneşti, în paralel cu creşterea simţitoare a populaţiei româneşti. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au sporit simţitor atât etnia maghiară, cât şi cea evreiască.

Diminuarea treptată a elementului armean a fost determinată de o serie de cauze, între care menţionăm: criza economică din Imperiul Austro-Ungar din a doua jumătate a secolului XIX şi consecinţele acesteia asupra meşteşugurilor şi comerţului; apariţia activităţii industriale a lovit activitatea economică patriarhală din Gherla; construcţia căii ferate a lovit negoţul practicat de armeni; migrarea armenilor spre oraşe prospere (Dej, Cluj, Târgu-Mureş).

Maghiarizarea armenilor a fost şi rezultatul politicii ungurilor de asimilare a naţionalităţilor aflate sub stăpânirea lor. Armenii din Gherla au ales una din cele două ipostaze posibile în statul austro-ungar: una superioară, reprezentată de ungurime şi alta inferioară, zonă amorfă, unde bâjbâie şi vegetează în primitivitate celelalte naţionalităţi conlocuitoare. Cei mai mulţi dintre armeni au acceptat ipostaza superioară, adică asimilarea de dragul dobândirii unor privilegii. Armenii au capitulat în faţa forţei maghiarilor, transformând Gherla (capitala armenilor transilvăneni) dintr-un oraş armean într-un oraş maghiar. Grăitoare în acest sens este următoarea situaţie statistică: Numărul armenilor în Gherla pe parcursul timpului (sursa.INSEE)

Anul -Numărul armenilor în Gherla- În procente din totalul locuitorilor oraşului , cati erau armeni
1745 - 3.348 - 90 %
1787 - 3.788 - 85 %
1826 - 2.798 - 56 %
1880 - 1.451 - 27 %
1910 - 1.100 - 16 %
1930 - 489 - 7 %
1941 - 440 - 7 %

Sfântul Grigorie Luminătorul
Patronul spiritual al armenilor gherleni În fiecare an, de sarbatoarea Sfântul Grigore Luminătorul, Gherla devine capitala armenimii, primind sutele de pelerini sosiţi din ţară şi străinătate pentru a se împărtăşi din spiritul oraşului întemeiat de armeni, la cumpăna veacurilor al XVII-lea şi la XVIII-lea şi administrat de ei întru civilizaţie şi prosperitate timp de mai multe secole.

În ultimii ani, Armenopolis, metropola armeană a Transilvaniei vreme de câteva decenii ,intrată într-un con de umbră , începe să se redeştepte spre uimirea şi încântarea celor care doresc s-o cunoască.

În această zi de vară senină şi înălţătoare, spaţiul din preajma maiestuoasei catedrale armeano-catolice freamătă de emoţie şi bucurie, gazdele (putinii armeni ramasi in oras) punand la cale ultimele detalii pentu ca totul sa fie la superlativ : Ioan Esztegár, preşedintele filialei UAR Gherla (şi Transilvania) – “sărbătoarea Sfântului Grigore Iluminatorul este ca o mare petrecere în familie: „totul este organizat şi făcut de noi bărbaţii, femeile şi tinerii comunităţii, noi amenajăm, noi facem cumpărăturile, noi gătim, noi servim mâncarea”. Într-un cuvânt o desăvârşită zi armenească.

Cine a fost Sfantul Grigore Luminatorul?
Sfântul Grigorie Luminătorul (240-332), Apostolul Armeniei s-a născut la Valarshapat, capitala provinciei Ararat în Armenia. Tradiţia armeană îl prezintă ca descendent al unei familii nobile. Încă de prunc Grigorie a fost trimis în Cezareea Capadociei, unde a fost crescut în credinţă creştină şi botezat. Tot aici se căsătoreşte şi are doi fii: pe Vhartanes şi Aristages.[1] Istoricul Agathangel (secretar al împăratului armean Tiridates) ne informează că Grigorie a revenit în Armenia pentru a-si încreştina conationalii. Acesta va distruge templul şi altarul zeilor păgâni locali din Ashtishat, atrăgându-şi mânia lui Tiridat, care îl supune torturilor. În cele din urmă, Grigorie izbuteşte să-l convertească şi pe rege, împreună cu familia sa şi întreg poporul. Leonţiu de Cezareea îl hirotoneşte episcop, iar Petru de Sevaste îl intronizeaza episcop al Armeniei.

Sfântul Grigorie Luminatorul i-a hirotonit episcopi pe cei doi fii ai săi. Aristages a fost succesorul tatălui său la tronul patriarhal al Armeniei. Acesta a participat şi la sinodul I ecumenic de la Niceea (325). Se pare că Sfântul Grigorie ar fi făcut o călătorie la Roma împreună cu Tiridates. Spre sfârşitul vieţii, Sfântul Grigorie Luminătorul se retrage pentru a duce o viaţă solitară într-o peşteră din Manyea, în provincia Taran. Moare în sălbăticie. Nişte pastori îi găsesc trupul şi, neştiind cine era, au ridicat deasupra lui o movilă de pietre.