Neuschloss – Orasul evreiesc

Dovezi palpabile atestă prezenţa evreilor în spaţiul românesc începând cu Evul Mediu. În ţările române evreii vin dinspre vest, din Germania, Boemia, Ungaria, dinspre Polonia, dar şi dinspre sud, din Imperiul Otoman. Mai ales după expulzarea lor din Spania de către regii catolici Ferdinand şi Isabela, ei se răspândesc peste tot în Europa unde pot găsi o atmosferă de toleranţă. Ei se regăsesc în activităţile comerciale, ca intermediari ai marelui comerţ cu Orientul, precum si mijlocitori ai schimburilor comerciale intre nordul Baltic si Imperiul Otoman. De asemenea, de timpuriu îi identificăm în activităţile cămătăreşti, drept creditori ai domnilor şi principilor, sau ai altor pretendenţi, la Stambul sau în alte oraşe din întreg spaţiul Europei central-sud-estice.

Chiar de la începutul prezenţei lor atitudinea societăţii româneşti a fost ambiguă. Un cunoscut istoric român (Şerban Papacostea) consideră că societatea românească a avut o atitudine de “toleranţă ostilă”. Toleranţa s-a manifestat prin posibilitatea de a se aşeza în ţările române, prin libertatea de mişcare şi de acţiuni economice, precum si Libertatea cultului, construirea de sinagogi şi înfiinţarea de şcoli. De cealalată parte, ostilitatea provine din prejudecăţiile care i-au înconjurat şi se manifestau prin atitudini uneori violente şi intolerante. Conform creştinismului, evreii au avut mereu imaginea unei responsabilităţi colective pentru răstignirea lui Isus.

Frecvent, evreii au fost consideraţi concurenţi redutabili ca negustori sau cămătari, bancheri, şi erau mereu perceputi ca agenţi ai puterilor străine (otomane, etc.). În istoria ţărilor române au existat principi sau regimuri care le-au acordat un statut privilegiat, în activităţi comerciale sau altele, dar au fost şi situaţii când ei au fost persecutaţi .

În Transilvania evreii sunt prezenţi la fel ca in celelalte provincii romanesti, dovedindu-şi utilitatea ca negustori sau creditori, dar şi ca medici la curtea unor principi precum Stefan Bacskay, Gabriel Bethlen sau Gh. Rakoczi. La 1623, Gabriel Bethlen le-a acordat un act de privilegii prin care se reglementează un statut favorabil. Ei aveau libertate de aşezare şi mişcare în principat, practicarea neîngrădită a comerţului, liber exerciţiu al cultului, lipsa discriminărilor. Deşi amendate de acte ulterioare, aceste privilegii au consacrat un statut favorabil evreilor din principatul Transilvaniei.

In zona Gherla, initial evreii s-au stabilit in satele din jurul orasului.Unul din aceste sate, Iclod, avea o populatie evreiasca numeroasa inca din 1772.Multi evrei din Iclod veneau zilnic la Gherla pentru a face negot sau diferite munci.Primele dovezi referitoare la evreii stabiliti in Gherla, provin dintr-un document emis de Primaria Gherla la 1811, care face referire la mai multe familii evreiesti stabilite in cartierul Candia.Aceste familii detineau o carciuma iar prezenta lor nu era agreata de comunitate, avandu-se in plan expulzarea lor.Evreii au primit dreptul de a locui in Gherla abia dupa Revolutia de la 1848.

Comunitatea s-a cristalizat in jurul anilor 1860, cand au fost inlaturate restrictiile de domiciliu.In jurul anului 1860, comunitatea avea un macelar caser, o sinagoga si o baie comuna rituala (mikva).Cimitirul a fost infiintat in anii 1870, pana atunci mortii fiind inhumati in cimitirul evreiesc de la Iclod.

Rabinul Ytzhak Yosef ha-Kohen a devenit oficial primul rabin sef al comunitatii evreiesti din Neuschloss (denumirea in limba germana a Gherlei, folosita de catre evrei).In 1880 el era conducatorul spiritual, educator religios si sohet(macelar ritual) al comunitatii.El a slujit in Neuschloss pana la sfarsitul vietii, in 1920.Dupa moartea rabinului Ha-Kohen, conducerea vietii religioase din Gherla a fost preluata de ginerele lui, rabinul Avraham Shlomo Elias.Dupa moartea acestuia , survenita in 1930, conducerea spirituala a comunitatii i-a revenit fiului sau, Jacov Samuel Elias, care a fost deportat cu restul populatiei evreiesti in mai 1944 si a murit in 1945 intr-un lagar langa Auschwitz.

Evreii din Neuschloss se ocupau cu negotul sau cu diferite meserii, mai multe fabrici fiind proprietati evreiesti.Cea mai mare era fabrica de spirt, infiintata de Jakov Dov Feldmann, care angaja multi muncitori evrei.La inceputul secolului XX, Feldmann era presedintele comunitatii evreilor.

In 1903 in oras functionau mai multe case de rugaciuni , iar in acelasi an a fost construita impresionanta sinagoga, cu o arhitectura elaborata, pentru a raspunde cerintelor unei populatii evreiesti in crestere.Viata religioasa a inflorit , in special datorita construirii sinagogii noi, sistemului imbunatatit de educatie evreiasca si formarii unei societati care se intalnea la sinagoga pentru a studia Talmudul.In aceasta perioada un numar de rabini s-au mutat in oras, cel mai de seama fiind rabinul hasidic Baruch Rubin.S-au infiintat mai multe scoli de studii religioase care functionau in case particulare.In 1922 s-au pus bazele unei scoli „Talmud Tora”, mai mari, care gazduia si o scoala primara (cheider).S-au creat si alte institutii precum: Chevra Kadisha (societatea sacra care se ocupa de inmormantari), cateva organizatii de binefacere, chiar si o casa de oaspeti pentru vizitatorii mai saraci, care poposeau in oras.Pe malul Canalului s-a construit o mikva(baie comunala rituala), inaugurata in 1925.

Potrivit recensamantului din 1930, in Neuschloss (Gherla), traiau 1037 evrei.Presedintii comunitatii dintre cele doua razboaie mondiale au fost Samuel Teleki ( proprietar de terenuri si distilerii), Simcha Klein (proprietar de pamant) si Albert Fisher (proprietar de fabrica de mobila).In aceasta perioada prospera pentru comunitatea evreiasca, miscarea sionista a luat amploare atat in Transilvania cat si la Gherla, producand intalniri si evenimente.Prima organizatie sionista a fost infiintata la Gherla in 1919, iar in 1920 au aparut gruparile sioniste de tineret , Aviva, Barissia si Betar.Femeile frecventau WIZO (Organizatia Internationala Sionista a Femeilor). Evreii din Gherla fiind ortodocsi, iar sionismul fiind respins de majoritatea evreilor traditionali, comunitatea gherleana nu s-a dovedit receptiva fata de miscarea sionista, unii fiindu-i ostili in mod deschis.

Odata cu inceperea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in special dupa alipirea Transilvaniei de Nord la Ungaria, in 30 august 1940, situatia a luat o intorsatura dramatica.Guvernul ungar a adoptat o serie de legi anti-evreiesti care excludeau evreii din invatamant si din functiile publice, iar mai apoi le restrictionau drastic activitatile lucrative.

Incepand cu 1942,Gherla a devenit un centru de recrutare pentru munca fortata in armata ungara.In luna iunie , 424 de recruti evrei au fost repartizati in detasamentele de munca si trimisi pe frontul de est, in Ucraina, de unde majoritatea nu s-au intors.Cei care au supravietuit si s-au intors, au fost ulterior deportati in lagarul Dachau, unde au pierit marea lor majoritate.In 1943 si 1944, alti evrei din Gherla au fost inrolati la munca fortata, fiind trimisi in Ungaria, multi dintre ei reusind sa scape cu viata.Ca urmare a ocupatiei germane din Ungaria, din 19 martie 1944, situatia evreilor din Gherla s-a degradat si mai mult.

In data de 2 mai 1944, la Primaria Gherla , a fost organizata o sedinta la care au participat functionarii primariei, personalul politiei si jandarmeriei, membrii ai partidului Crucea cu Sageti si premilitari maghiari.In cadrul acestei sedinte au fost stabilite masurile necesare pentru concentrarea evreilor in lagarul din Gherla.In 3 mai 1944 evreii din Gherla au fost insemnati cu seaua galbena, luati cu forta , deposedati de bunuri si concentrati in ghetoul de la fabrica de caramida.In aceeasi noapte si evreii care traiau in satele din zona Gherla si Chiochis au fost concentrati in acelasi ghetou unde au fost inghesuiti 1600 de evrei.Ghetoizarea a fost executata sub comanda nemijlocita a primarului Lajos Tamasi , a sefului politiei Erno Berecki si a inspectorului sef al politiei, Andor Ivanyi.Conditiile din lagar au fost inumane, cei internati neavand alimente si apa potabila, fiind lipsiti de cele mai elementare conditii de igiena corporala, fiind tinuti afara sub cerul liber.La 18 mai 1944 populatia ghetoului din Gherla a fost incarcata in vagoane de vite si transferata in ghetoul Cluj.Apoi, au fost cu totii deportati la Auschwitz-Birkenau, cu transportul din 25 mai 1944.Majoritatea covarsitoare a fost ucisa in camerele de gazare sau a murit mai tarziu din cauza conditiilor crancene.O singura familie a fost scutita.Este vorba de invalidul din Primul Razboi Mondial, Hillel Pataki, sotia sa si fiul lor necasatorit.Ei au ramas in Gherla , dar aveau domiciliul fortat, nu puteau pleca din casa decat cu permisiune si erau obligati sa poarte o banderola alba pe brat.Familia Pataki a reusit sa salveze majoritatea sulurilor sfinte de Torah.

La sfarsitul razboiului, in jur de 40 de evrei s-au intors la Gherla si au reinfiintat comunitatea.Un camin si o cantina , care la inceput a fost sustinuta de American Jewish Joint Distribution, au reusit sa hraneasca in fiecare zi refugiatii aflati intr-o stare jalnica.In 1945 supravietuitorii au renovat sinagoga , care fusese folosita ca depozit pentru obiectele evreiesti confiscate.Printre supravietuitori se numara si Mozes Frischman, ginerele rabinului hasidic Rubin, el devenind rabinul postbelic al comunitatii gherlene.In urma sosirii unor evrei refugiati din alte parti, la Gherla traiau 210 evrei.

Dupa infiintarea statului Israel , multi au inceput sa emigreze in noua patrie evreiasca.In 1956 comunitatea avea 140 membri, iar in 1966 numarul lor a scazut la 21.In 1971 erau doar 4 familii evreiesti in Gherla.Din 2002 , in oras a trait doar un singur evreu ,Zoltan Blum, supravietuitor al Holocaustului, caruia in 2015 i s-a conferit titlul de Cetatean de Onoare al Gherlei.In 2018, Zoltan Blum, nonagenar, a fost nevoit sa paraseasca orasul copilariei, stabilindu-se la Oradea, alaturi de fiica sa.Acum , purtatorul stindardului comunitatii evreiesti in Gherla este Milu Peleg (Pataki), nascut la Gherla, emigrat cu familia in Israel in 1964 si reintors in orasul natal.

Incepand din 2008 multi dintre fostii locuitori evrei ai Gherlei, care acum traiesc in Israel, SUA, Canada si Australia, au incercat in mod activ sa gaseasca solutii pentru a salva frumoasa sinagoga din Gherla, care a fost neglijata timp de mai multe decenii, infiintand organizatia „Comunitatea Evreilor din Gherla”.In 2016 organizatia a adunat fonduri pentru a ridica un monument Memorial al Holocaustului in curtea sinagogii.Memorialul este dedicat celor 1600 de evrei care au fost deportati din Gherla, celor 1040 de victime identificate care si-au pierdut viata si acelor localnici curajosi care au salvat vieti evreiesti: av.dr. Macovei, familia dr. Andras Kultsar (Andor, Denes, Judit), prof. Jozsef Telmann, Ion Roman, ofiterul Racz Bela, Kristof Karcsi si Czecz Pista.Monumentul are si menirea de a atrage atentia asupra situatiei sinagogii si de a deveni un catalizator pentru strangerea de fonduri in vederea renovarii ei.

Zoltan Blum, ultimul supravietuitor gherlean, al Holocaustului

La cei , peste 90 de ani ai săi, Zoltan Blum se mandreste ca este evreu gherlean .Cât despre faptul că Blum este ultimul supravieţuitor, încă în viaţă, al „lagărului morţii” de la Birkenau-Auschwitz, probabil pe o rază de sute de kilometri, acesta îi conferă aura unui „muzeu viu” al Holocaustului şi a unui „cronicar” al teribilelor evenimente petrecute în urmă cu peste şapte decenii, pe care noile generaţii nu le mai întâlnesc decât în cărţi.

„La Auschwitz aveam tatuat numărul 10.919, iar fratele 10.920”

Dialogul nostru se desfăşoară în casa impunătoare a familiei Blum din centrul municipiului Gherla, iar pe geam vedem cum ”ne strigă” pomii în floare din grădină. Bărbatul observă privirea mea îndreptată spre ei şi remarcă, parcă justificându-se: „Grădina asta a fost cândva şi mai frumoasă, dar acum n-are cine s-o mai îngrijească. M-aţi prins singur acum, pentru câteva zile, deoarece soţia e plecată la Oradea, la fiica noastră, acum în vârstă de 62 de ani, absolventă de economie. Şi avem şi un nepot, tot acolo, de profesie economist”… Apoi, îşi începe relatarea povestirii teribilei sale vieţi. Ex-abrupto, cu voce hotărâtă, ca şi cum ar fi vrut să scape de o corvoadă, de un coşmar care i-a devorat viaţa sau poate de un oaspete sâcâitor – dar pe care trebuie, totuşi, să-l onoreze: „M-am născut în Fizeşu-Gherlii şi am avut patru fraţi şi o soră. În 1942, doi dintre fraţii mei mai mari, Ernest – de 30 de ani şi Matei – de 35 au fost duşi în Ucraina în lagăre de muncă forţată, iar de acolo s-a întors doar cel mare, Matei. Cu acesta a fost o poveste ieşită din comun, pe care am aflat-o abia după război când a apărut, din senin, acasă.

A fost salvat de un ofiţer maghiar în timp ce se afla într-un detaşament de muncă forţată prin Cehoslovacia şi ofiţerul respectiv l-a ajutat – pe el şi alţi câţiva tineri aflaţi împreună cu el – să fugă în Ungaria, unde a fost ascuns de nişte localnici până la încheierea războiului. După întoarcere Matei a emigrat în Israel, în anul 1949, unde a şi murit”. Arată apoi că în anul 1944 familia sa, din care rămăseseră doar mama, tata, un frate şi o soră – împreună cu el – au fost ridicaţi şi duşi de acasă de către jandarmii unguri la Fabrica de cărămidă din Gherla, apoi la Cluj, tot la Fabrica de cărămidă. „Toată tărăşenia Fizeşu Gherlii – Gherla – Cluj a durat trei săptămâni. Din gara Cluj ne-au urcat în vagoane închise, pentru vite, cu direcţia Auschwitz. Pe tren, din cauza lipsei aerului, apei şi alimentelor multe persoane în vârstă au murit, pe care cei în putere îi izolau de cei vii, dacă se poate spune astfel, într-un colţ al vagonului. Ajunşi la Auschwitz ne-au coborât din vagoane şi ne-au despărţit, nu am ştiut niciodată conform căror criterii. Atunci mi-am văzut pentru ultima oară sora, mama şi tatăl, fiindcă eu, pe atunci în vârstă de 16 ani şi fratele meu, Eugen, de 18 – am ajuns prima dată într-un depozit mare, unde ni s-a cerut să ne dăm jos hainele şi să mergem la baie”, mărturiseşte Blum. Acolo, cei doi fraţi împreună cu alte mii de deportaţi au fost tunşi chilug, spălaţi şi despăduchiaţi. Apoi au fost tatuaţi cu inscripţia A 10.919 – Zoltan şi cu A 10.920 – Eugen. Curând, cei doi au fost despărţiţi unul de celălalt şi trimişi în lagăre de muncă diferite. De atunci, ca şi în cazul restului familiei, cei doi nu s-au mai întâlnit niciodată, fiind limpede faptul că şi Eugen a pierit în lagăr.

Îşi continuă Blum povestirea, tot mai marcat, pe măsură ce evenimentele relatate de către dânsul căpătau note din ce în ce mai dramatice: „Am ajuns la o fabrică mare, aflată în construcţie, „Buna”, unde am lucrat, în condiţii inimaginabil de grele, cam 22.000 de oameni din toată Europa, de toate naţiile, ocupaţiile şi năravurile: evrei, germani, deţinuţi politici, criminali, etc. Cât despre ţigani, pe aceştia i-au exterminat chiar după ce-am ajuns noi, ca să ni se facă loc în barăcile lor. Multe amănunte nu-mi mai amintesc, pentru că eram atunci un băiat tânăr, care nu avea atunci altă preocupare decât să–şi facă rost de mâncare şi să se descurce, practic să supravieţuiască în lagăr. Am lucrat acolo până-n 1945 când au intrat ruşii în Polonia şi atunci ne-au scos şi ne-au mânat ca pe nişte vite – eram vreo 30.000 de oameni – şi ne-au urcat în vagoane deschise, cu direcţia Mauthausen”.

„Toată Germania şi Polonia erau atunci un singur lagăr ”

Blum mărturiseşte că vagoanele de la Auschwitz erau ticsite cu cadavre şi la fel se prezenta şi drumul până la vagoane, pentru că pe cei neputincioşi nemţii îi împuşcau pe loc. Continuă el: „Acolo, la Mauthausen n-au mai avut ce face cu noi – ne aflam deja în luna aprilie 1945 – şi ne-au mânat pe toţi într-o pădure plină cu morţi şi oameni în agonie. Acolo, am simţit mâna lui Dumnezeu când două persoane aflate şi ele acolo m-au întrebat de unde-s. Le-am spus că-s din Cluj. Apoi am specificat că de lângă Gherla, din Fizeşu-Gherlii. Unul dintre ei îmi era rudă, se numea şi el Blum, evreu din Fizeş, iar altul, Deutsch, tot din zonă, dus şi el la muncă în Ucraina! Iată, nişte salvatori care m-au găsit tocmai în pădurea aceea cu sute de morţi de la Mauthausen!

Atunci cei doi m-au luat de mână şi m-au dus într-un loc unde printre alte persoane moarte zăcea şi fratele meu, Ernest, cel dus în 1942 la muncă în Ucraina. Aici văd că i se încheiase, bietului de el, suferinţa”! Curând, la 10 mai, au apărut şi americanii, care i-au cazat pe toţi evreii într-o cazarmă mare, i-au despăduchiat şi i-au ajutat să-şi revină, încet-încet. „Eu aveam doar 21 de kg şi trebuie să vă spun că – lihniţi de foame şi neştiutori – mulţi camarazi de-ai mei au murit, efectiv, când au dat de mâncare. Am reuşit să-mi revin, cu bine, după ce americanii ne-au hrănit, la început un fel de terci, gustos, uşor pentru stomac. Apoi, după ceva timp de şedere acolo, eu şi consătenii mei ne-am hotărât să ne întoarcem în România, deşi fusesem îmbiaţi să ne stabilim oriunde am fi dorit: America, Israel sau în orice altă ţară liberă”. Aşa că americanii i-au adus, pe cei doritori să se întoarcă în ţară, până-n Ungaria, unde cu toţii s-au prezentat la un comitet evreiesc. Acesta le-a rezolvat transportul, gratuit – astfel că în scurt timp Blum a ajuns înapoi acasă, la Gherla. Dar, în casa părintească nu se mai afla nimeni şi nici obiectele lăsate acolo cu prilejul deportării: oamenii din sat luaseră totul. Apoi, tănărul Blum şi-a găsit un post de măcelar la un patron evreu, întors şi el dintr-un lagăr de muncă forţată. „Era acolo ca-n familie. Dar binele n-a durat mult şi am intrat în comunism, unde nu mai aveau voie particularii – astfel că patronul a fost obligat să-şi închidă măcelăria iar eu să-mi cumpăr un cal şi o căruţă şi să muncesc pentru stat. Îmi câştigam traiul cărând balast, pământ, sau cereale de la diverse mori ale statului, însă, după o perioadă, m-am angajat la Cooperaţia Oraşului Gherla ca şi carmanger.

Având această slujbă am muncit timp de 32 de ani, iar imediat după 1989 am intrat în pensie, pe la 62 de ani”. Brusc, mă fixează cu privirea şi-mi declară patetic: „Aud acum că unii spun că aceste lagăre n-ar fi existat. Însă eu vă spun clar: să nu credeţi că pe acolo era doar un lagăr sau două, ci toată Germania şi Polonia însemnau un singur lagăr, uriaş, în care funcţionau zeci şi zeci de lagăre, fiecare cu roul său diabolic, bine de tot stabilit de către nazişti. Ne-au explicat tot ce se întâmplase atunci, colegii mei, supravieţuitori, imediat după război. Aşa am aflat că s-au făcut experienţe cumplite pe cocoşaţi, pitici, gemeni, sau pe oameni cu ochi albaştri. Toată politica naziştilor proclama că ei pot să facă minuni. Au căutat, furibunzi, modalitatea să creeze, în masă, oameni blonzi şi cu ochi albaştri. Dacă se termina războiul în favoarea lor ei ar fi făcut în aşa fel încât să se înmulţească doar cei cu aceste caracteristici, restul bărbaţilor ar fi fost castraţi, femeile sterilizate şi blonzii ar fi avut câte femei vor, la fel de blonde precum ei. Ăsta a fost planul lor mărturisit, diabolic”. Cu această ocazie ţine să mărturisească faptul că, la una din întrunirile supravieţuitorilor Holocaustului, a cunoscut un medic orădean, Nicolae Misli, fost membru în echipa lui Mengele, iar respectivul i-a povestit toate operaţiunile, crunte, odioase, pe care a fost silit să le comită în lagăr, iar orice opoziţie ar fi însemnat pentru acesta, automat, exterminarea! „Doctorul ăsta, înainte de război a fost medic legist în Germania – şi aşa Mengele l-a găsit în lagăr, astfel că l-a luat lângă el. Misli a descris toate întâmplările într-o carte – însă nu cred că aceasta a fost deocamdată tradusă în România. Aşa că indivizilor care spun că Holocaustul a fost o mistificare le spun că eu vorbesc numai de locuri pe unde am fost şi relatez întâmplări care mi s-au petrecut cu adevăratMihai Eisikovitz – gherleanul evreu care a supravieţuit Holocaustului

Mihai Eisikovits – evreul cu care se mandreste Gherla

Mihai Eisikovits s-a născut la Gherla la 11.01.1920, într-o familie de oameni cinstiţi şi gospodari, din care şi-au supt seva rădăcinile sale fizice şi psihice, puse la grele încercări în anii primei tinereţi. Trei ani în detaşamente maghiare de muncă forţata şi patru ani prizonier de război la ruşi l-au marcat şi întărit, în acelaşi timp.

Sunt de admirat omenia, optimismul şi dragostea pentru semeni pe care timpul le-a cimentat în caracterul său. N-ar fi fost de mirare ca faţa urâtă pe care omenirea i-a arătat-o atât de timpuriu şi pentru atât de mult timp, să-i fi zdruncinat aceste simţăminte.

Şcoala evreiască din Gherla de odinioară – aşa cum a cunoscut-o Mihai Eisikovits

În anii 1925 – 1930, la Gherla, alături de armeni, români şi maghiari trăia o comunitate de vreo mie de evrei. Marea majoritate era alcătuită din meseriaşi: croitori, cizmari, tâmplari cojocari, tăbăcari, măţari, tocilari, geamgii şi perieri iscusiţi. Alţii erau negustori mărunţi, dar nu lipseau nici intelectualii: învăţători, avocaţi sau medici. Erau printre ei şi proprietari de terenuri şi crescători de vite, mai ales de bivoli şi oi – aceştia din urmă produceau brânzeturi foarte gustoase.

Evreii gherleni erau aşchenazi de rit ortodox, conducerea comunităţii fiind aleasă de ei. Viaţa religioasă era îndrumată de un rabin, cu studii superioare, bun cunoscător al cărţii sfinte şi talmudului.

Educarea copiilor se afla în centrul preocupărilor comunităţii. Clădirea spaţioasă a şcolii evreieşti, cu multe săli de clasă şi o curte mare, unde copiii se puteau juca în voie, era în proprietatea comunităţii.

Copiii începeau să înveţe de la vârsta de cinci ani la cheider, sub îndrumarea unui melamed. Elevii erau grupaţi în funcţie de vârstă, cunoştinţe şi „bagajul de idiş” adus de acasă. Întreţinerea cheiderului şi a melamedului era în sarcina comunităţii, fiecare membru – indiferent dacă avea sau nu copii de şcoală – contribuind cu o sumă, după puterile sale.

Avrum cel desculţ

Când am împlinit şase ani, am fost dat şi eu la cheider. La cheider nu erau fete – ca la grădiniţă – ci numai băieţi, dar îmi plăcea pentru că învăţam multe lucruri şi, mai ales, limba idiş pe care, în final, ne- am însuşit-o cu toţii. În ciuda aspectului lor modest, melamezii urmaseră şcoala talmudică (ieşiva) şi erau nişte adevăraţi învăţaţi. Îmi aduc aminte cu drag de Avrum Leizer, care ne povestea despre trecutul îndepărtat al evreilor, povestindu-ne multe istorioare inspirate din istoria antică.

În recreaţie lumea era a noastră, zburdam şi ne jucam împreună fără a ţine seamă de diferenţele sociale. Unul dintre colegii mei, venea desculţ la cheider. Dimineaţa trebuia să fim cu toţii la oră fixă, pentru a participa la rugăciunea de dimineaţă. Apoi ne repezeam acasă pentru micul dejun şi reveneam la şcoală la o oră stabilită. Singurul care rămânea la şcoală şi după rugăciunea de dimineaţă era Avrum Adler, „cel desculţ” pentru că locuia în Cocoşvar, un cartier de la periferia Gherlei, de unde nu s-ar fi putut întoarce la şcoală la timpul cuvenit. Îşi scotea din traistă o felie de pâine şi o bucată de halva „ de un leu” cumpărată cu o zi înainte, de la băcănie, şi le mânca pe îndelete. Avrum Adler era un copil blond, isteţ la învăţătură şi îndemânatic la jocul cu mingea din cârpe.

După ce am terminat şcoala primară, fiecare şi-a urmat drumul. Eu m-am dus la liceu şi nu mă întâlneam decât rar cu Avrum care locuia în Cocoşvar, de unde tatăl său pleca să cutreiere satele din împrejurimi cu o teleguţă trasă de un căluţ şi încărcată cu vase de lut ars pentru vânzare.

A urmat războiul şi Holocaustul, care a nimicit majoritatea covârşitoare a populaţiei evreieşti din Gherla şi n-am mai ştiut nimic de Avrum şi de familia lui.

Prin anii 1970 – 1971, fiind în vizită în Israel, am poposit şi la Herzlia. Acolo am aflat că tocmai în ziua aceea israelienii originari din Gherla îşi comemorau martirii pieriţi în Holocaust. Era firesc să particip şi eu la eveniment. Am întâlnit acolo gherleni cunoscuţi şi necunoscuţi şi m-am retras într-o parte, tăcut şi îngândurat, amintindu-mi de părinţii mei dragi şi rudele apropiate ucise în lagărele de exterminare sau în batalioanele de muncă, în care am pătimit şi eu, dar am avut norocul să scap cu viaţă. La un moment dat, m-am auzit strigat pe nume, de un vechi activist sionist Iumi Herskovits, care mă invita să aprind prima din cele şase lumânări tradiţionale. M-am simţit foarte onorat şi am aprins-o gâtuit de emoţie şi izbucnind în lacrimi amare. Când am cobor de pe podiumul unde fusese amplasat sfeşnicul, m-am pomenit în braţele unui om de vârsta mea, care purta ochelari fumurii cu rame aurii. L-am privit cu nedumerire, neştiind de unde să-l iau, până când l-am auzit spunând în idiş: „Shalom, Heim, ich bin Avrum Adler!” Mi-a povestit că ajunsese rabin şi păstorea comunitatea din localitatea Chafer Chaim, vestită pentru kibuţul de acolo. M-a invitat la el acasă, dar din păcate nu aveam cum să mă duc, pentru că şederea mea în Israel era pe sfârşite, dar m-am bucurat nespus că l-am revăzut după decenii, pe colegul meu Avrum de la cheiderul din la Gherla.”

La 96 de ani, Mihai Eisikovits şi-a lansat o carte: volumul de memorii „Vieţi frânte: 1940-1948” (Editura Gutinul, 2016).

Mihai Eisikovits făcea parte din generaţia de supravieţuitori despre care eram încredinţaţi că vor fi mereu alături de noi, generaţiile postbelice. Era martor şi mărturisitor al urgiilor veacului XX – îndurase trei ani în detaşamentul de muncă pentru evrei din armata maghiară fascistă şi alţi patru în gulagul sovietic – dar în acelaşi timp era şi o pavăză împotriva repetării unor astfel de tragedii.

Mihai Eisikovits avea statură de stejar, era înzestrat cu o minte ageră şi iscoditoare, o memorie prodigioasă şi mâini îndemânatice. Avea talent la desen, har de povestitor şi glas, plăcut, de bariton. Era un om carismatic şi integru care şi-a probat omenia în vremurile cele mai grele. Era un adevărat constructor care s-a impus atât în munca de pe şantier, cât şi în edificarea vieţii sociale şi culturale.

În lunga sa viaţă nu şi-a irosit talanţii, ci i-a valorificat până la ultimul şi – în ciuda vicisitudinilor – a reuşit, cu tenacitate şi perseverenţă, să-şi atingă ţelurile propuse. La crepusculul vieţii, la venerabila vârstă de 96 de ani şi jumătate, şi-a văzut îndeplinite două dorinţe fierbinţi: inaugurarea Monumentului Memorial al Holocaustului din Gherla natală, pe 22 mai 2016 şi lansarea volumului de povestiri: Vieţi frânte, pe 4 iulie 2016. La ambele evenimente a vorbit cu înţelepciune şi tâlc. Din păcate şi viaţa lui avea să se frângă curând sub povara anilor.

S-a stins din viaţă miercuri, 3 august 2016, la clinica Medicala III, din Cluj.

Multe din scrierile sale care evocă viaţa evreiască din Gherla copilăriei, întâmplări şi personaje emblematice din anii de lagăr sau relatează poveşti cu tâlc din bogata sa experienţă de viaţă – reunite în cartea lansată de curând – au apărut în premieră în paginile revistei Baabel, prin colaborarea nemijlocita cu Andreea Ghita.